AcasăActualitateAnghel. Nea Anghel. A doua dezrădăcinare

Anghel. Nea Anghel. A doua dezrădăcinare

A fost tehnician veterinar, primar, apoi fermier și primar în același timp. Vreme de decenii. Spune că nu s-a îndrăgostit de pământ de prima dată, ci în timp. Un fel de căsătorie de conivență. La 72 de ani împliniți, Constantin Anghel, președintele celei mai mari cooperative agricole de producție de pe raza județului Călărași, poreclite asociații, prin Legea nr. 36, din 1991, privește lucrurile cu o detașare pe care numai experiența îndelungată ți-o conferă.

Știe cantitatea de precipitații pe fiecare lună în parte a acestui an. Nu o află de pe aplicațiile telefonului mobil. Acesta este mai mult o jucărie pentru nepot. Tot de pe hârtie imprimată cu tuș, parcă ar fi cel de bandă de mașină de scris, se informează. Tehnologia a pătruns în viața de zi cu zi, la Asociația Agricolă Agrozootehnica Independența, într-un alt mod, la fel de sofisticat, dar cu utilitate precisă și de necontestat. Vechile Dropii cărămizii, construite la uzina Semănătoarea, de pe cheiul Dâmboviței, au dispărut demult de pe sole. La fel și plugurile cu 3 brazde, agățate de coada unui tractor de 65 de cai putere, făcut la Brașov.

„Știți ce s-a întâmplat? Ca să derulăm, atunci, în urmă cu peste 30 de ani, când vremurile erau în plină transformare, mi-am zis că este singura formă prin care pot face o activitate utilă.”

După 30 de ani de muncă, această formă prin care Constantin Anghel a simțit nevoia să se simtă folositor, acum înseamnă un capital de mijloace fixe și mobile de peste 10 milioane euro. Bunuri ale celor care, cum se spune, au mers pe mâna lui.

A încercat să constituie o asociație care să susțină sectorul zootehnic din satul Independența. Spune că pur și simplu s-a mutat la ferma de vaci. Și astăzi, după atâta timp, în fața asociației, pe partea dreaptă este parcată mereu o bicicletă. Bicicleta lui nea Anghel. Cu ea a mers, străbătând satul, ca primar. Cu ea a mers, străbătând solele, ca fermier.

„Era Legea 18, celebra lege 18, din 1991, cea a fondului funciar, când fostele cooperative agricole de producție au intrat într-un proces, cum a fost numit de politicienii de atunci, de lichidare. La acel moment, ferma de vaci era un centru de izolare TBC, ca mai toate sectoarele zootehnice din județ sau din țară. Ori TBC, ori leucoză. Ne-am propus să schimbăm fondul de animale, să facem dezinfecție generală, asanare, să o luăm, pur și simplu, de la zero, cu un nou efectiv de bovine.”

Saivane, staule, grajduri au fost dezmembrate bucată cu bucată, cărămidă cu cărămidă, chirpic cu chirpic, placă de azbociment cu placă de azbociment. Țevi de irigații și căruțe, sute de căruțe reîntoarse la proprietarii de drept, în ariile țăranilor. Cai și căruțe. Vaci ajunse în curțile gospodarilor, majoritatea dintre acestea bolnave de tuberculoză, o boală generică printre copiii din Bărăgan, neeradicată nici până la acest moment.

„Mă gândeam la o fermă de vaci la un efectiv de 200 de capete, toate la lactație. Am luat un pix, o foaie și am început să calculăm: dacă nu vom reuși să producem furaje, ca să reducem costurile, nu vom putea rezista. Masa vegetală trebuia să ne-o asigurăm prin forțe proprii. Așa am zis ca asociația nou-înființată să dețină și teren agricol. Intenția a fost să exploatăm maxim 500 de hectare, nu mai mult, neavând nici un fel de posibilitate de exploatare tehnică. Dar oamenii au început să ne bată la ușă. Sincer, încercam să-i refuzăm, îi îndreptam spre fosta secție de mecanizare. Le spuneam: duceți-vă la ei. Au utilaje, au tot ceea ce le trebuie.”

După apariția Legii 18/1991, foștii membri ai vechilor cooperative agricole de producție nu au devenit proprietari de drept pe terenuri, erau doar în posesia unei adeverințe din care rezulta acest fapt. Nu se făceau contracte de arendă, Uniunea Europeană nu acorda subvenții financiare, înțelegerile între cei care constituiau asociații agricole se făceau pe tabele nominale trasate cu linia și scrise cu pixul, pe o simplă strângere de mână. Cum spune, acum, Constantin Anghel, erau înțelegeri pe obraz.

„Veneau rude, veneau cumetri, veneau toți cei care mă știau drept un om corect. Probabil că am inspirat încredere, chiar dacă le spuneam să se ducă spre alte asociații sau trusturi. Și-așa ne-am trezit, după ce am făcut calculul cu suprafețele agricole din adeverințe, cu peste 1500 de hectare. Atunci a început nebunia! Fără utilaje, trebuia să batem din poartă în poartă, după tractoare și pluguri, după semănători și combine, după instalații de erbicidat. Făceam comandă de tractoare, la secția de mecanizare, să arăm cu opt tractoare. Veneau șase și lucrau două. Iar următoarea etapă, cea firească, a fost aceea de a achiziționa utilaje. Erau hotărâri guvernamentale prin care puteam cumpăra tractoare prin credite cu dobândă subvenționată, dar îți trebuia aviz de la direcțiile agricole.”

Acesta a fost primul pas al dezintegrării prestatorilor de servicii agricole. Tot atunci, fermierii au învățat să umble cu rolele în buzunar, pentru a măsura adâncimea brazdei. Dar și că toate cererile nu trebuie făcute altfel decât în scris, cu număr de înregistrare. Adresa de înaintare era un concept necunoscut, crezându-se că funcționează tot vechiul sistem al obrazului și al înțelegerilor făcute printr-o simplă strângere de mână. Tarifele nu s-au mai stabilit tot prin înțelegeri verbale, ci în baza unor documente scrise, derulate de la un ciclu agricol la altul, din septembrie până în septembrie din anul următor. Au făcut asta doar cei care s-au trezit la timp. Toți ceilalți conducători de asociații agricole din zonă, care nu au fost la fel de prevăzători, au ajuns la sapă de lemn.

La împărțirea patrimoniului fostei cooperative agricole de producție, își amintește, peste ani, Constantin Anghel, devenit, între timp, cetățean de onoare al județului Călărași, ca o recompensă, peste timp, pentru munca depusă în folosul tuturor celorlalți, fiecare își dorea să ducă acasă cai și căruțe încărcate, până la refuz, nu cu știuleți, ca în vechile fotografii din presa comunistă, folosite drept reflexie a unei mimări a unei munci idilice dintr-un sat românesc care refuza să moară, ci cu țevi de irigat. La Independența, erau 60 de atelaje agricole, cu minim 120 de cai. Între timp, au dispărut, puțin câte puțin, căruțele. Caii fie au ajuns clei de oase, fie au devenit animale pe cale de dispariție. În zonă, ultima potcovărie, situată la Cuza Vodă, s-a închis anul trecut. Vacile au ajuns direct la abatoare. La Independența, s-a dorit inclusiv împărțirea, între membrii cooperatori, a celor două grădinițe, ridicate din banii fostei cooperative agricole de producție.

„Așa erau vremurile. Am găsit soluții ca acestea să fie cedate administrației publice locale. Una dintre grădinițe, cu etaj, care funcționa în regim de creșă, ar fi urmat și ea să fie împărțită. Cam așa erau timpurile, iar oamenii, veniți după mult timp de pauperizare, au dezvoltat un sentiment al proprietății de cele mai multe ori extrem de acut și uneori distructiv.”

La 72 de ani, Constantin Anghel nu se simte irosit. Din cele 123 de foste cooperative agricole de producție de pe raza județului Călărași, cea de la Independența era pe locul 122, la momentul anului 1989. La acest moment, producțiile agricole sunt cele pe care le raportau politrucii vremii ceaușiste, cu medii de peste opt tone, la orz, de peste cinci tone, la grâu, de peste zece tone la porumb boabe. Constantin Anghel spune că astfel de producții erau, la acel moment, previzionate raportându-se la adevăratul potențial al terenului agricol, dar fără existența unei baze materiale care și să le justifice.

„Porumbul se culegea până în luna ianuarie, uneori manual. Elevii erau cârduri întregi la depănușat. Se semăna uneori foarte devreme, alteori foarte târziu. Nu existau îngrășăminte competitive și nu se făceau cartări agrochimice, ca la acest moment, ca să știm necesarul chimic pentru fiecare solă.”

Asociația Agricolă Agrozootehnica, din Independența, este povestea unei foste cooperative agricole de producție care s-a conservat în timp. O poveste în care Constantin Anghel a avut un rol determinant. E conștient că vremurile s-au schimbat, că dinamica, indiferent de sector, este cu totul alta, una foarte alertă. Știe că prima dezrădăcinare a țăranului a avut loc în perioada industrializării forțate când, mutat la bloc și făcut care oțelar, care strungar, lăcătuș sau constructor, cel venit de la sat și izolat de pământ și cer, între pereți de beton, la etaj, avea grijă să-și încropească o grădină în fața scării. Uneori își amenaja și cuibare.

Constantin Anghel păstrează în el un fel de mândrie locală, un fel de apetență și un soi de sentiment de apartenență pentru ceea ce e specific zonei. Devine agil, în ciuda vârstei, când vorbește, cu o oarecare emfază, despre vaca neagră, Black Angus, o rasă adaptată în condițiile climaterice specifice stepei de către specialiștii de la fostul institutul de ameliorarea raselor din Gurbănești.

„În toate fostele C.A.P.-uri, erau câte două grajduri construite după anul 1980. Acestea puteau fi modernizate, însă multe dintre ele au fost distruse. Acum, există alte standarde. De înălțime, de volum, de aerare. Sisteme moderne de evacuare a dejecțiilor. Nu mai sunt lopeți și roabe, în grajduri. Acum, prin grajduri te poți plimba în papuci. Și cu asta mă mândresc: fosta cooperativă agricolă de producție din Independența a fost un exemplu pentru alți fermieri locali, care și-au dezvoltat sectoare zootehnice. Au văzut că se poate. E adevărat, plecând de la acest exemplu, unii au făcut chiar mai bine decât noi.”

De la vechile și depășitele Dropii sau tractoare U650, fără cabină, prin sole trec, acum, combine care costă 300.000 de euro. O astfel de combină e mai deșteaptă decât un inginer agronom: cu motoare cu flux axial, cu sisteme care îți spun producția, îți spun umiditatea doar după două treceri prin lan.

Uriașul salt tehnologic, de la SEMA 410 la Claas Dominator, cu activare premium pentru Command Center 4600 și sistem de ghidare automata prin satelit, a însemnat o a doua dezrădăcinare a țăranului. Nu mai sunt toamne cu atelaje agricole, înșirate de-a lungul drumurilor naționale, pline cu știuleți cu boabe dinte de cal. Nu se mai fabrică băști. Nici gumari. Cizmele sunt accesorii pentru pescarii împătimiți. La acest moment, dezrădăcinarea de satele din stepa Bărăganului, care nu oferă posibilități de câștiguri pe măsura activității prestate, dar și cu locuri de muncă din ce în ce mai puține, a condus la o nouă orășenizare forțată a acestora. Uneori, dezrădăcinarea devine una permanentă. Orezul, cultivat, altădată, pe bălțile din jurul Olteniței, a devenit risotto con funghi sau con frutti di mare, în vreme ce mulți plecați de pe ulițele satelor se întreabă, acum, como se dice la uruitor.

În vremea asta, laptele de la fermele Asociației Agricole Agrozootehnica, din Independența, câte 10.000 de litri, la două zile, ajunge în hrana uzuală a fiecărui copil din România, sub formă de iaurturi Danone. O poveste de dragoste cu final fericit!…

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Must Read